iun.
30

Scrisoare deschisă

Către pastorii din conducerea Uniunii de Conferințe Adventiste din România –

Doresc să știți cum m-am simțit în legătura cu modul în care am fost tratată de când am început acțiunea mea privind abuzul sexual asupra copilului în mediul religios și, în particular, după ce am participat la întâlnirea cu un grup de pastori la sediul Conferinței din București în iarna anului 2010.

* Am simțit durerea unei victime al cărei cuvânt nu contează și care este blamată pentru că strică „imaginea” bisericii;
* Am simțit rușinea pe care ați dorit, ca pastori, să o puneți asupra unei persoane care nu vă ascultă sfatul;
* Am simțit frustrarea pe care un medic o trăiește când cuvântul lui ca specialist este ignorat;
* Am simțit vina pe care cei ce au stat nepăsători la durerea unei victime doresc să o pună tot în seama victimei, pentru a-l apăra pe agresor;
* Am simțit trădarea unor persoane oficiale, la care am privit ca la Însuși Dumnezeu pe pământ, când eu evidențiam ceva care să aducă sănătate în viața spirituală a Bisericii Adventiste pe care am iubit-o și încă o iubesc și careia aparțin (sunt membră a Bisericii Universității Loma Linda USA, împreuna cu soțul meu);
* Am simțit amărăciunea victimelor care au părăsit biserica și nu vor să mai audă de Dumnezeu;
* Am simțit dezamăgirea că pastorația nu este interesată de binele celor care îi păstoresc și nu îsi înțeleg responsabilitatea și avantajul de a lucra în echipă cu profesioniștii din biserică în acest domeniu;
* Am simțit apăsarea pe care supraviețuitoarele abuzului sexual asupra copilului și abuzului partenerului o au când pastorii supra adaugă poveri victimelor în loc să le pună asupra agresorilor;

* Am simțit artificialitatea cu care îmbrațișați agresorii, păstrându-i activi și liberi în biserică, fără a informa membrii despre gravitatea situației pe care aceștia o prezintă.

Îmi este, efectiv, greață când aud că se predică despre reînviorare și reformațiune de la cea mai înaltă platformă în Biserica Adventistă, când știu cazuri teribile acoperite cu măestrie diabolică. Nu este de mirare de ce unii aleg să aibă orientare sexuală către același sex. Am cazuri care mi-au scris cum au început să aibă acest fel de orientare. Nu mă mai mir de ce tinerii aleg secularismul; nu mă mai mir de ce depresia are aceeași prevalență în biserică ca și în afara ei.

Doresc să vă dau aceste poveri pentru a fi transmise mai departe corpului pastoral din care faceți parte. Vă dau povara durerii, rușinii, frustrării, vinei, dezamăgirii, amărăciunii, trădării pe care mi le-ați creiat în timp.
 
Sunt liberă de aceste poveri. Sunteți responsabili, fără scuze și fără drept de apel.
 
Cu certitudinea că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, că iubirea înseamnă milă și dreptate,
în numele supraviețuitoarelor,

Dr. MargiAnne Isaia, MD, MPH
Reînvie Speranța Group Advocacy