Mai
09

Un proces obositor şi lent către vindecare…

Rândurile de mai jos sunt extrase dintr-un articol publicat in revista Christianity Today /Leadership Journal. El este scris de Doamna Shelly Duffer, soţia pastorului de tineret al unei biserici creştine, după ce soţul ei a fost arestat şi condamnat la 17 ani închisoare pentru comportament sexual nepotrivit faţă de adolescente din biserica lui, după ce un număr de 18 victime pe rând au început să vorbească…

——————–

“Târziu în acea dimineaţă a sunat telefonul. Era de la departamentul poliţiei locale. Ofiţerul de poliţie a insistat să vin la poliţie imediat. Ei tocmai îl interogau pe soţul meu în legătură cu relaţia lui “nepotrivită” cu o fată din biserica noastră. Nu l-am crezut pe ofiţer. De fapt, am închis telefonul. Trebuie să fi fost o greşală. Cu frenezie am sunat la biserică după soţul meu, dar nimeni nu auzise despre el. Când am sunat la soţia pastorului senior, ea mi-a spus că va veni imediat la mine. M-am ghemuit în pat, tremurând cu totul. Ea a venit şi m-a însoţit la poliţie unde mi-au fost spuse cuvinte ce mi-au sfărâmat sufletul. Soţul meu, tatăl celor 4 copii ai mei, era la interogatoriu. Ceea ce el spunea ofiţerilor era îngrozitor.

Am realizat că vieţile noastre au fost devastate de un păcat monstrous. Viaţa pentru familia noastră, pentru victime, pentru biserica noastră şi comunitatea în care trăiam niciodată nu avea să mai fie ca înainte. Cum să explici copiilor tăi (în vârstă de 8,9, 13 şi 15 ani în acel moment) că tatăl lor a comis crime sexuale? Aflând ştirea biserica noastră a fost cuprinsă de o întristare profundă. Şoc, mânie şi necredinţă au fost experimentate de noi toţi.

Acesta era un caz de înaltă clasă. Am trimis copiii departe sperând să îi protezej de ceea ce urma să se prezinte în mass-media. Am început procesul de divorţ şi m-am afundat într-un întuneric profund. Cum de nu am observat mai dinainte? Ce a lipsit în relaţia noastră? Vinovăţie, frică şi durere mi-au zdrobit sufletul. M-am îmbolnăvit gândindu-mă la victime. Eram îngrijorată pentru copiii mei. În mod mecanic am luat decizii care trebuiau luate, cu un sens tot mai profund că nu mai este speranţă şi nu mai am niciun sens să mai trăiesc. Nici un sens, cu excepţia faptului că copiii mei aveau nevoie de mine. Am semnat câteva documente legale finale şi am aranjat să plec la sute de mile depărtare de acest loc, acolo unde îi trimisesem pe copii. Dar înainte de a pleca, mai aveam o zi specială prin care să trec.

Am dorit ca biserica mea să ştie că sunt bine, şi am decis să merg la biserica aceasta pentru ultima dată. Am ajuns la biserică după ce serviciul de închinare a început folosind o intrare laterală pentru a evita orice interacţiune. Am stat într-o parte laterală a bisericii şi am plâns. Plănuisem să ies imediat la terminarea predicii. Astfel aş fi plecat şi nu i-aş mai fi văzut niciodată. Dar nu acesta era planul lui Dumnezeu. La sfârşitul predicii un cuplu în vârstă m-a abordat. Apoi un student. Apoi au venit alţii. Unii spuneau ceva, alţii mi-au strecurat bani în mâinile mele tremurânde. Am dat mâna cu ei, plângând şi experimentând măreţia harului. Rândul de oameni s-a mărit înconjurând biserica. Ei şi-au exprimat durerea şi preocuparea lor pentru mine şi copiii mei. Unii nu au spus nici un cuvânt, doar m-au intins mâna. Aşa a început procesul obositor şi lent către vindecare. Unele zile erau groaznice. Dar această biserică niciodată nu ne-a părăsit. Ne-au asigurat cu un loc unde să locuim şi m-au ajutat să găsesc loc de lucru. Le-au oferit copiilor mei mâncare, haine, cadouri de Crăciun. Nu ne-au forţat, ci ne-au permis să ne vindecăm în ritmul lui Dumnezeu. Pentru un timp îndelungat, aceasta a însemnat doar să frecventăm biserica în linişte, timp în care sufletele noastre au fost hrănite prin predicare şi serviciul colectiv de închinare. După arestarea soţului, biserica a invitat experţi care să ne ajute pe plan legal şi spiritual. Consiliere a fost oferită victimelor şi adolescentelor care erau îndurerate şi confuze din cauza acestei situaţii. S-a reexaminat regulamentul interior al bisericii pentru a-i proteja mai bine pe tineri.

Încă păstrez legătura cu victimele. Mă doare pentru ele în fiecare zi. În acelaşi timp mă uimeşte puterea lor şi dorinţa lor de a trăi o viaţă frumoasă, curajoasă. Sunt uimită de capacitatea de rezistenţă a copiilor mei. Datorită evangheliei şi harului viaţa noastră se reface. Am învăţat că Dumnezeu este mult mai real decât mi-am imaginat, că El într-adevăr este Dumnezeu care vede şi cunoaşte totul. Harul Său este perceput în fiecare zi prin îmbrăţişarea caldă a copiilor Săi”.