apr.
02

Demnitatea feminina – Beatrice L.

 
Demnitatea feminină – o ”utopie” care nu place
 
Beatrice L. (20 ani)
 
În Biserica Adventistă, în anul 2009, poziția oficială e foarte clară și lipsită de orice nuanță când e vorba de demnitatea feminină: adevărata demnitate a femeii își găsește împlinirea și desăvârșirea numai atunci când ea se dezvoltă lângă un bărbat – maestrul, profesorul, tatăl, soțul, pastorul și capul femeii. Indiferent de pregătire sau de gradul de educație (prin educație înțelegând inclusiv acele elementare sugestii de bună-purtare care sunt la îndemâna oricui printr-o simplă răsfoire a Codului bunelor maniere), bărbatul care devine soț primește la pachet încă vreo alte 10 atribute divino-miraculoase prin care capătă control asupra femeii.
 
Iată, am scris numai câteva rânduri și deja pot fi blamată pentru o mulțime de lucruri. Nicăieri exprimările acestea nu apar ca atare. Este talentul literaților rafinați și al bărbaților dominatori (indiferent de religie) de a masca misoginismul cu o retorică atât de elevată, încât esența unor vorbe aparent protectoare rămâne ascunsă multora dintre femeile care nu își înțeleg statutul real. Iată, așadar, cât de simplă și frumoasă este ecuația: femeia este balsamul și izvorul de mângâiere delicat și suav al bărbatului care se ocupă de lucrurile cu adevărat ”serioase” ale vieții. Dacă el are ceva experiență în citirea Bibliei, nu-i va lua mai mult de două minute să găsească pasajele perfecte din scrierile lui Pavel pentru a ucide din fașă eventuala revoltă a doamnei care începe să gândească pentru ea însăși.
 
Femeia creștină trebuie să zâmbească, să răspândească parfum de zambile peste tot pe unde trece, să aibă chipul însorit, ca să vadă și cei ”din lume” ce înseamnă o familie autentică. Nu contează că din când în când câte o palmă brutală îi atinge chipul, nici că din când în când bărbatul specialist în morală și în secretele unei familii fericite o silește la perversiuni. Oh, nu, aceasta nu se întâmplă la noi! Fetele și mamele noastre sunt fericite, ele au înțeles ceva ce femeile care se îngroapă în muncă și-și reneagă potențialul matern nu sunt în stare să priceapă cu mintea lor deformată, anume faptul că nimic nu se compară cu bucuria de a avea grijă de un copil sau de mai mulți, chiar dacă uneori asta înseamnă să uiți complet de tine și de nevoile tale. Femeile noastre au descoperit suprema înțelepciune – este mai ferice să îți bați zilnic capul cu noi feluri de mâncare pentru soțul obosit și este bine ca acele feluri de mâncare să iasă cât mai bine, pentru că bărbatul este și el foarte sensibil și nu se știe niciodată când îl va mânia faptul că nu e suficientă sare în ciorbă.
 
Depresiile postnatale nu se întâlnesc la noi, pentru că femeile creștine sunt imediat după naștere luminate cu un nimb strălucitor și mistic care le ferește de întrebări și introspecție. Bărbați perverși nu există la noi în biserică; este, de altfel, o rușine să și rostim acest cuvânt spurcat. Bineînțeles că toți acești domni cu priviri onorabile, care din când în când rostesc de la amvon serioase discursuri legate de lungimea fustelor și de senzualitatea rujului, nu se poate să aibă în minte altceva decât creșterea spirituală întru Domnul alături de soție.
 
Sigur că niciun pastor sau oficial al Bisericii nu va rosti cuvântul ”dominare”. Cuvântul acesta greu nu este rostit, este trăit însă de mulți bărbați ai căror soții resimt din plin această stare. Dacă are cineva impresia că sunt o ”hater”, eventual și frustrată (căci nu poate fi altfel o tânără care în loc să-și exerseze cuminte zâmbitul în oglindă stă să scrie astfel de ”mizerii”?), cred că e momentul să spun un lucru: nimic din ceea ce fac legat de creșterea demnității femeii nu își găsește seva în credința că bărbații vor fi schimbați. Nu este intenția mea aceea de a face o analiză psihologică sau sociologică în ceea ce privește comportamentul masculin.
 
Am ales să merg pe realități care îmi sunt cunoscute; nu apelez nici la metafore, cu atât mai puțin la hiperbole. Nu intenționez să emoționez sau să șochez pe nimeni, la fel cum nu cred nici în revoluții violente și virulente. Cred însă, spre deosebire de mulți bărbați (adventiști sau nu) în capacitatea femeii de a gândi pentru sine, de a se auto-analiza, de a fi cinstită cu ea însăși și de a-și judeca statutul dincolo de ceea ce a fost educată de o societate profund patriarhală să creadă. Cred in dreptul femeii de a fi femeie pe deplin, fără ca aceasta să însemne în nici cel mai mic grad atârnarea ei față de vreo ființă de sex mascullin. Cred că o femeie creștină care alege, din motive personale, să nu devină mamă sau soție, nu este cu nimic o creștină mai puțin bună decât acelea care hotărăsc să își formeze o familie (găsesc util să precizez chiar aici faptul că această ultimă afirmație nu se referă nicidecum la avort, cu care personal nu sunt de acord).
 

Nu cred că o soluție pentru creșterea demnității femeii stă în eliminarea păpușilor din trusa de jucării a fetițelor (însă cred că dacă o fetiță își manifestă curiozitatea față de sculele din trusa tatălui, ea nu trebuie descurajată și ”reeducată”), așa cum nu cred în clișeul conform căruia opusul femeii supuse este femeia – ”amazon”, sintagmă tare dragă tuturor celor care se tem de capacitatea femeii de a acționa pe cont propriu, femeia care în loc să-și întâmpine bărbatul cu mâncare caldă, stă la colțul străzii cu o bâtă în mână, gata să atace orice mascul.
 
Nimic nu se poate face și nicio inițiativă exterioară nu va avea efecte asupra minții femeilor atâta timp cât ele singure nu vor face primul și cel mai important pas – acela de a-și conștientiza puterea și valoarea independent de soț sau de vreo altă figură masculină care le marchează existența. Cel mai mare serviciu pe care femeile îl pot face agresorilor de natură verbală sau fizică este acela de a se îneca în minciună, în umbra și în aparențele pe care acești înselători satanici le creează pentru ca victima să rămână total neputincioasă și pasivă în fața unei eventuale schimbări radicale.
 
Cunosc, nu atât din experiență, cât din interacțiunea directă sau prin intermediul cărților, suficiente adevăruri crunte legate de situația femeii (din Biserică sau nu) în 2009. Sunt, de asemenea, conștientă de cazuri concrete ale unor tinere adventiste care se simt iubite și protejate de prietenii lor, care însă departe de a răspunde căldurii lor, au față de ele un comportament dominator și lipsit de respect. Conștiente sau nu, multe dintre ele stau lângă acești tineri doar atâta timp cât respectă anumite standarde ale frumuseții și ale acelui cod pe care în mod artificial și eronat ei îl numesc ”frumusețe”. Astfel, aceștia au creat terenul perfect pentru a construi și imprima în mintea celor pe care le ”iubesc” iluzii frumoase, care nu rar sunt spulberate la puțin timp după căsătorie când, dacă partenera se tunde sau se îngrașă cu cinci kilograme, tânăra entuziastă va descoperi că tandrețea agresorului deghizat a dispărut peste noapte!
 
Oare cât de greu va fi pentru astfel de femei să își refacă identitatea? Cât de greu este pentru femeile ai căror preacuvioși soți declamă cu putere deșertăciunea împodobirii și a frumuseții fizice, dar pe stradă (sau uneori se ajunge și la dormitor) ochii le ”scapă” subtil asupra unor figuri feminine dulci și neîmpovărate de grijile pe care soțiile lor încep să le acumuleze trăind lângă ei? Cât de dureos este să nu poți găsi alinare nici în Biserică, pentru că acolo un pastor cuviincios îi va aminti repede doamnei că onoarea maximă pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru femei este aceea de a fi soție? La tot acest discurs onorabil se poate asorta oricând un verset despre bucuria infinită a celei care își poartă crucea cu Dumnezeu alături, fără să scoată niciun sunet de revoltă sau durere.
 
Pentru mult, prea mult timp, mii de femei au tăcut. Și mă tem că nu din convingere, așa cum domnilor cu cravată și cu diplomatul plin de scrieri înțelepte le-ar plăcea să creadă. Au tăcut pentru că acesta este efectul rănilor adânci (fără nicio metaforă!) – tăcerea. Este greu să îți mai ridici glasul atunci când dantura este înțepenită de loviturile celui care îți este ”cap”. Și dacă nu lovește pumnul, prejudecățile lovesc încă și mai tare. Crearea aparențelor în Biserică construiește perfect acel fond necesar reducerii victimelor la tăcere. Nu se poate ca în biserica ”aleșilor”, a ”rămășiței” să facem gălăgie cu astfel de traume.
 
În acest moment, nicio autoritate a bisericii sau a altor instituții nu mă poate convinge că greșesc atunci când spun că a nu gândi pentru tine, femeie fiind, este o greșeală față de un Dumnezeu care ne-a creat dorindu-ne fericiți și integri. Am, ca femeie, dreptul să cultiv o relație personală și directă cu Dumnezeu, am dreptul să fiu supărată, să îmi pun întrebări și să caut singură. Am dreptul de a hotărî să nu fiu sclava sexuală a soțului meu, așa cum am dreptul de a nu tolera nici cea mai mică lezare a demnității în numele ”crucii” ce trebuie purtată cu mândrie de creștini sau în numele ”iubirii necondiționate”.
 
Lezarea demnității are, din păcate, foarte multe fețe și multe dintre ele cât se poate de subtile. Lezarea demnității feminine înseamnă chiar reacția multor bărbați care au simțit nevoia să devină agresivi în limbaj atunci când s-a luat inițiativa acestui site. Lezarea demnității feminine înseamnă și atunci când un pastor cu un nume greu în Biserică scrie într-o revistă de largă circulație în care prezintă în mod voit deformat și nenuanțat doctrina feministă (căreia, fie că ne place sau nu, îi datorăm câteva dintre drepturile pe care femeile le dețin astăzi în plan civic).
 
Dacă toate aceste lucruri se mai întâmplă și probabil se vor mai întâmpla, nu este pentru că femeile nu au suficientă putere sau suficientă conștiință de sine, ci este pentru că alții au grijă ca femeile să nu afle, dacă e cu putință, niciodată, de câtă forță sunt capabile. Dincolo de tandra imagine clasică a femeii zâmbitoare și veșnic mulțumite, se ascund chiar în biserica noastră drame consumate în tăcere. Dramele unor femei pe care nimeni nu le va lua în serios pentru că nu au ”dovezi” ca să demonstreze abuzurile suferite acum treizeci de ani sau dramele unor femei a căror suferință nu va fi luată niciodată în serios – pentru că probleme serioase sunt evanghelizările și lucrarea misionară chiar în închisori, nu faptul că soțul ”creștin” abuzează verbal de partenera sa cu nonșalanță și cu niciun pic de teamă față de Dumnezeul pe care și-l trage de partea sa în tot acest demers ticălos și imoral.
 

Așa cum nu îmi este rușine ca în mijlocul unui grup de atei să mă declar creștină, nu mă jenez deloc să mărturisesc că doresc ca femeile adventiste, tocmai în virtutea credinței lor, să ajungă la o frumoasă și matură conștientizare a demnității lor. Femeile care nu au trecut prin experiențe traumatizante sunt chemate să empatizeze alături de semenele lor, iar pe cele care au fost marcate de abuz sub orice formă și simt că demnitatea le este deteriorată, le asigur de faptul că nu sunt singure și că nimic nu le va putea sta în cale atunci când vor înțelege ce este demnitatea în dezvoltarea normală a circuitului vieții.
 
Cel spre care trebuie să privim nemijlocit este Isus Hristos. Având lângă noi Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai avem de ce să ne ținem mintea închistată de dominația celor care ne separă, de fapt, de Dumnezeu prin atitudinea lor agresivă sau pur și simplu indiferentă. Ca membre ale unei biserici cu rădăcini protestante, nu avem nevoie (și o spun fără ostentație sau falsă rebeliune) de oameni care să ne spună din exterior cum să ne raportăm la ceea ce ne este cel mai intrinsec- anume statutul nostru de apartenente la sexul feminin, care este întâiul și cel mai frumos dar cu care ne-a înzestrat Creatorul nostru.
 
A fi femeie este un act deplin în sine, și nu doar un stadiu pregătitor pentru ceva ce așteaptă desăvârșirea prin uniunea cu bărbatul. Fără a dori sub nicio formă să atac ideea de familie, doresc și sper doar faptul că vor fi din ce în ce mai multe femeile creștine care vor ajunge la o fericire deplină prin cultivarea demnității.
 
Indiferent de eticheta pe care unii se vor grăbi să o pună pe frunțile celor care sunt de acord cu poziția mea, nu mă tem de niciuna dintre ele, oricât de dură sau grosolană, atâta timp cât știu că măcar câteva dintre cititoare vor fi puse pe gânduri.
 
Cu încredere deplină în discernământul surorilor mele, doresc să închei prin a încuraja orice creștin, femeie sau bărbat, de orice vârstă, să nu uite că Dumnezeu numără lacrimile tuturor copiilor Săi, iar aceia care rămân indiferenți în fața suferinței celor care nu mai au putere nici să strige după ajutor, sunt la fel de vinovați ca și aceia care comit abuzuri fizice.