apr.
14

Stima de sine – alternativa feminină la abuz – Beatrice L.

 
Stima de sine – alternativa feminină la abuz
 
Beatrice L. (20 ani)
 
Respectul de sine este un concept despre care s-a scris atât de mult, mai mult sau mai puțin profesionist, încât atunci cand am luat in calcul redactarea unui articol pe o astfel de temă m-am gândit că va fi, probabil, inevitabil să nu devin redundantă.
 
Dar în societatea autohtonă, laică sau religioasă, care nu a învățat să respecte și să prețuiască femeia așa cum se cuvine, cred că prefer să devin redundantă, plictisitoare și simplă în stil expunând idei legate de emancipare. Am să sacrific originalitatea de dragul evidenței. Chiar dacă s-a spus des, s-a spus fără rezultate notabile. Observ asta în fiecare zi și în toate tipurile de mediu cu care am avut șansa de a interacționa. Femei superbe, care par extraordinar de independente, sunt de fapt extrem de dependente de acele instrumente care le dau aparența libertății depline- trebuie să se întrețină cum se cuvine pentru a nu cădea în dizgrațiile partenerului. Nu e vorba aici numai despre femeile care fac din shopping si din spa un stil de viață, e vorba de multe femei din jurul nostru care sacrifică multe pentru a corespunde unei imagini generatoare de un respect de sine superior. Intelectualele trebuie încă să lupte pentru a se integra într-un sistem dominat de androcrație[1], pentru că nu avem un sistem de învățământ și un mediu academic  benefice adevăratului spirit al femeii. Totul depinde încă de ce și cum hotărăsc somitățile masculine.
 
În cele mai nefericite cazuri, fetițele suferă uneori încă de cand parintii află sexul foetusului. Născute într-o familie în care aducerea pe lume a fetiței nu poate echivala cu mândria de a fi adus pe lume un băiat, ele sunt educate de la bun început într-o atitudine de lipsă a stimei de sine. În mediul rural, lucrurile sunt, în general, și mai dureroase. Ceea e foarte dramatic de remarcat este faptul că de la comunitățile cele mai primitive până la cele hiperdezvoltate și tehnologizate, femeia este aruncată într-o cursă, într-o luptă care nu îi aparține – trebuie să dovedească permanent faptul că merită să existe, că nu e degeaba în postul pentru care a muncit, că nu e degeaba soție.
 
O privire fugară în ziarele noastre ne comunică destul de mult: jurnaliștii își permit să se tragă de șireturi cu femei serioase, sobre și remarcabile în diverse domenii, în timp ce tot ei promovează cu exaltare niște modele feminine întristătoare: cântărețe (și nu mă refer la cele de operă, pentru că ele plictisesc…), manechine sau prezentatoare TV de o calitate spirituală îndoielnică. Mesajul este: dacă ești femeie, fii cuminte, stai la locul tău, nu te aventura pe tărâmul ”abstracțiunilor” masculine, pentru că altfel, uite ce ți se întâmplă. E de ajuns să zâmbești! Și hei, dacă vârsta îți afectează gingășia zâmbetului, tot noi, societatea patriarhală, îți dăm soluția. Te putem ajuta oricând, chirurgia plastică îți stă la dispoziție!
 
Astfel de mesaje subliminale sunt total dezolante, pentru că încurajează promovarea femeii ca obiect sexual, în timp ce fetelor cu aspirații înalte din punct de vedere intelectual li se imprimă în minte faptul că riscă să nu fie niciodată respectate, în ciuda eforturilor și a muncii depuse, și asta se întâmplă chiar și atunci când femeile ajung în funcții de conducere. Astfel, femeile care se remarcă prin imaginea lor sunt nerespectate laolaltă cu cele care contribuie în mod semnificativ la progresul social sau cultural, pentru că în niciunul dintre cazuri femeia nu este văzută ca o ființă
autonomă, cu drept propriu la o deplină dezvoltare a existenței și a personalității, ca o entitate care poate ieși din statutul de ”femeie-bonsai” (Mary Daly). [2]
 
Foarte adesea, femei care au reușit să ajungă departe la nivel profesional au putut constata că întâmpină dificultăți mult mai mari decât bărbații în a li se accepta autoritatea. Inițiativa nu trebuie așteptată însă din partea bărbaților- o astfel de atitudine nu ar face decât să întărească atitudinea patriarhală care caracterizează sistemul în care ne desfășurăm existența. Istoria ne-a arătat că nici măcar revoluțiile nu pot implementa viziuni radicale și reformatoare în mințile ”celuilalt”. Dar acesta nu e un motiv care ne-ar putea opri. Când o femeie simte cum respectul față de propria persoană crește, plecând de la stadiul unui mugure și ajungând la frumusețea și demnitatea unei flori superbe, nicio atitudine și nicio formă de discriminare nu o vor mai putea afecta până la sfâșiere.
 
Dacă o femeie încurajează, prin pasivitate, comportamentul violent (sub aspect fizic, verbal sau emoțional) al partenerului, ea îi comunică practic faptul că ”merită” aceasta. Dacă nu va reacționa, el va înțelege faptul că e firesc ce face. Unii agresori sunt maeștri autentici ai posedării subliminale, astfel încât unele femei ajung să creadă realmente că mai mult nu merită sau că nu au cum ieși din acest labirint întunecat despre care crezuseră că poartă numele de ”dragoste”.
 
Sunt convinsă că printre cititoare se află femei oprimate sistematic de-a lungul anilor și care se pot întreba: ”Dar eu ce drept am să pretind respect? Nu am făcut nimic remarcabil, nu am creat nimic memorabil, nu muncesc, nu sunt frumoasă, nu am dat nimic pentru a aștepta respect.” Un astfel de teren psihologic creează condițiile perfecte pentru abuz. Unei astfel de gândiri este posibil să cadă pradă multe casnice- cu rezerva față de excepțiile care pot exista, toate femeile casnice pe care le cunosc și cu care am contact sunt niște femei extraordinare. Ele fac unele lucruri cu o perfecțiune la care eu nu am să ajung niciodată: gătesc minunat, întrețin casa într-un fel care nu le-ar face să se jeneze atunci când au o vizită neașteptată și se ocupă îndeaproape de educația copiilor. Partea întunecată a acestei povești cu iz victorian este că atunci când capul familiei se întoarce acasă, uneori istovit și nervos, cum îi șade bine bărbatului autentic, acesta nu va observa decât rar munca partenerei. Lipsa de atenție și necomunicarea aprecierii sunt o formă primară de abuz care de-a lungul timpului riscă să se transforme într-un abuz emoțional perpetuu sau chiar fizic și care să întărească în femeie ideea dependenței față de soț. Nu exagerez și nici nu hiperbolizez. Nu mi se pare suficient ca soțul meu să nu mă agreseze fizic; dacă ar tăcea atunci când trebuie să fiu încurajată sau apreciată ar fi pentru mine semnul dorinței sale de dominare. Dacă bărbatul tace când ar trebui să își manifeste fără oboseală recunoștința față de soția care se ocupă de casă, în schimb, devine din ce în ce mai gălăgios când este nemulțumit. Atitudinea sa capricioasă îl va aduce în fața televizorului, prin care poate evada din căminul anost: femeia vede acolo ce gen de făpturi îi pot mulțumi partenerul și, după o zi în care mâinile i s-au înăsprit de la atâta muncă iar ochii au căpătat în jurul lor niște cearcăne mari și dizgrațioase, se duce la culcare constatând că a mai îmbătrânit încă o zi fără a căpăta o satisfacție concretă, nici măcar foarte rudimentara satisfacție de a auzi ”Mulțumesc” din partea soțului. Cine crede că exagerez în scopuri retorice este invitat să caute prilejul unui dialog sincer cu o femeie care stă acasă.
 
Pe de altă parte, ne mirăm poate uneori să aflăm că femei pe care le admiram pentru ținuta lor intelectuală au devenit victime ale abuzului. Agresorul are atâtea maniere de a distruge forța vitală ce caracterizează femeia încât este foarte posibil să facă și o femeie extrem de cultă să creadă că merită acest infern.
 

 
Răspunsul nostru la astfel de încercări de suprimare a forței feminine nu este nici anarhia, nici ”femeia-amazoană”, ci respectul de sine. Nu am să îl numesc ca fiind ”arma” supremă, pentru că tot lexicul acesta războinic și necrofil, încurajat de o mentalitate abuzivă și patriarhală, îmi repugnă. Ceea ce agresorii cred că pot ucide, știu sigur că femeile pot înălța ca valori supreme ale individualității lor. Când ei lovesc, lovesc pentru că se simt ofensați și complexați de ceva ce femeia, prin simpla lor prezență, le amintește că nu au: sensibilitate și candoare. Am un răspuns chiar și pentru aceia care îmi vor da situații în care ”aia și-a căutat-o cu lumânarea”: dacă femeile sunt niște ”acrituri”, lipsite de dulcea feminitate și eteritate, să ne întoarcem la originile problemei și să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai greutățile vieții i-au creat acest fond. Ele suferă de lipsă de respect față de sine asemenea acelora care sunt cu totul ancilare. [3]
 
Trebuie ca femeile să acorde maximă atenție capcanelor subtil construite de societatea actuală: s-au scos în față anumite modele de femei care ”au reușit”, care s-au impus în profesia lor. Seriale de un succes copleșitor în toată lumea (în spatele cărora stau tot bărbați), precum ”Sex and the City” sau ”Ally McBeal” ne sugerează că meriți respect doar dacă ai o poziție cât mai avantajoasă în ”office”, după care sucești mințile bărbaților, cu care încerci tot felul de experimente, iar din banii mulți pe care îi câștigi poți să îți cumperi multe, multe, foarte multe perechi de pantofi și rochițe sexy. Dacă ai cel puțin 5 kilograme în plus, dacă de fapt abia reușești să faci față orelor de lucru și ajungi la cumpărături mult mai rar decât e ”cool”, ești un eșec. Te poți totuși, reabilita. Pentru o operație estetică trebuie doar să dai un telefon. Și dacă te respecți cu adevărat, o să renunți la banii strânși pentru ultima apariție editorială din filozofie sau istorie și o să îți petreci o zi întreagă în coafor. Nu e rău nici să treci pe la un stilist, care te va certa puțin pentru că nu folosești fondul de ten potrivit pentru nuanța pielii tale. Dar când ieși de acolo- ce bucurie! Bărbații își întorc privirile și somnul este mai lin, pentru că ești din ce în ce mai aproape de ideea de superwoman (superfemeie).
 
Personal, cred prea mult în forța și în vitalitatea ideii de ”femeie” pentru a mai considera că prefixul ”super” ar mai putea fi bun la ceva. Acel ”super” este pur și simplu redunant și pleonastic, dar și discriminatoriu, pentru că exclude femeile ”obișnuite” (!?) de la acea ”sectă” elitistă, în fapt artificială și construită atent de cei care vor să beneficieze financiar de pe urma unui anumit tip de industrie.
 
Nu trebuie să ai merite speciale pentru a-ți da seama că ești specială. Ești specială și diferită față de surorile tale din ”breasla” aceasta minunată a femeilor din prima zi când ai venit pe lume. Dioptria mărită și șoldurile lățite după naștere sau din cauza unor boli nu îți afectează cu absolut nimic acest statut. Părul scurt nu te face mai puțin femeie, iar ceea ce îți este cel mai profund interior și specific nu stă doar în grația cu care mergi sau cu care clipești. Ești un motor care are potențialul de a da viață și, mai mult, de a o face frumoasă.
 
Mă tem că e posibil ca unele dintre cuvintele mele să sune precum articolele din revistele glamour, dar persoana care semnează acest articol a avut și încă are , uneori, complexe (pentru că eu nu vorbesc din poziția de superwoman, iar fragilității îi suntem supuși toți prin condiția de ființe umane). Am mai multe kilograme decât mi-aș dori și sunt mai palidă decât mi-ar fi plăcut. Mi se pare uneori că am o memorie care îmi sabotează eforturile de învățare și alteori simt că nu stau prea bine cu spontaneitatea. A ajunge la o mulțumire de sine maximă este o autosuficiență care denotă mediocritate. A te declara perfect satisfăcut de ce ești, mai ales la 20 de ani, nu mi se pare tocmai în regulă.
 
Vestea bună e că dorința de a evolua nu se confundă cu stima de sine, care trebuie să rămână mereu pe culmi. Faptul că personal știu că îmi pot îmbunătăți aspectul fizic, în primul rând, în avantajul sănătății mele, nu lasă loc niciun milimetru posibilității de a permite unei persoane de sex opus să mă facă să mă simt prost din cauza asta. Nu accept nicio vorbă urâtă și care să mă pună în inferioritate nici dacă aș sta lângă cea mai frumoasă femeie din lume. Cu toate că am propriile mele nemulțumiri față de inevitabilele limite intelectuale, nu am să accept ofense absolut niciodată nici din partea celui mai doct și titrat profesor.
 
Femeile sunt ființe cu statut deplin, în care încap în mod egal și inseparabil atât sensibilitatea, cât și forța maximă.
 

 
Nu mi-au plăcut niciodată articolele amăgitoare din revistele chic care ne spun dacă nu suntem frumoase, putem deveni cu câteva mii de euro. Fiecare femeie trebuie să fie sinceră în autoevaluarea ei. Eu nu spun că toate femeile sunt frumoase, spun că nu este nicio problemă dacă nu sunt frumoase. E minunat să ai un doctorat, dar nu este nicio problemă dacă lucrezi într-o fabrică sau dacă ești casnică. Chiar și așa, ai maximul de valoare pe care îl poate avea o femeie, și trebuie să te asiguri că asta înțeleg și persoanele de sex masculin din jurul tău. Pentru că o femeie autentică nu își va măsura niciodată valoarea ei sau a semenelor în titluri și în numărul de pagini al CV-urilor.
 
Nimic nu îl intimidează mai mult pe agresor așa cum o face respectul de sine. În fața unei femei de 50 kilograme care știe că a fi femeie este o valoare în sine, nu poate sta liniștit un bărbat de 100 kilograme. Nu spun că nu există posibilitatea agresiunii fizice, spun doar că femeia care a asimilat noțiunea de stimă de sine va depăși acest prag și va pleca fără regrete și fără mustrări de conștiință încă de la prima ocazie când asta se întâmpla. Nu te amăgi, timpul care va trece nu îl va calma pe agresorul furibund, ci îl va direcționa către o creativitate distructivă și necrofilă, găsind noi și noi modalități de subordonare a victimei.
 
Dumnezeu nu a creat femeia pentru ca ea să poarte o astfel de cruce – fericirea absolută lângă El ne este destinată. Refuz să cred că la aceasta s-a gândit Mântuitorul când a invitat creștinii să-și poarte crucea alături de El. A accepta un astfel de comportament agresiv nu este deloc iubire, din contră, este lipsă de iubire față de un Dumnezeu care ne-a proiectat cu scopul de ne face fericite.
 
Respectul de sine se va vedea în ținută, în limbaj, în zâmbet și în fiecare clipă de intimitate sau de socializare. Poate că par o persoană cu multă încredere în sine – dar temelia acestei stime de sine a crescut pe un fundament extrem de dureros. A trebuit să trec prin multe experiențe umilitoare din copilărie și până la 18 ani pentru a-nțelege cât valorez. Dar din momentul în care am avut această revelație, nimic nu m-a mai dărâmat și nimeni nu a mai reușit să îmi instaleze angoase cauzate de condiția mea de femeie.
 
Stima de sine se construiește cu efort susținut și cu dorința sinceră de a accepta că ”femeitatea” (Mihaela Miroiu) este darul cel mai de preț cu care ne-a înzestrat Creatorul. Din ziua în care stima de sine devine pilonul fundamental al construcției psihologice și comportamentale a femeii, aceasta devine ea însăși un stâlp superb, construit din cel mai frumos și rezistent material, imposibil de dărâmat și imposibil de negat.


[1] Androcrație = formă de guvernare în care bărbații au dominația supremă, pe care o exercită în defavoarea femeilor, lipsite astfel de un statut existențial deplin
[2] În ”Convenio. Despre natură, femei și morală” (Iași: Editura Polirom, 2001, p.171), Mihaela Miroiu o citează pe teoreticiana Mary Daly, care prin ”femei-bonsai” se referă la femeile în care sistemul tradițional și conformist a fost implentat atât de adânc în mintea lor, încât că ele nu ajung niciodată la o dezvoltare deplină a potențialului lor creator și intelectual, nedepășind această fază de supuse
[3] Conform DEX (1996), ”ancilar” este un adjectiv care înseamnă ”de slugă, subordonat, umil”